Legendele despre uriași abundă pe tot globul. Au existat cu adevărat uriașii ?

Legendele despre uriași abundă pe tot globul. Au existat cu adevărat uriașii

Te invităm să intri în comunitatea noastră de Facebook:

În toate ţările, la toate popoarele, există poveşti şi le­gende legate de uriaşii care au populat în stră­ve­chime Pământul. Două dintre cele mai do­cu­mentate lucrări care au tratat această problemă apar­ţin unor autori francezi: Denis Saurat (“Atlantida şi regnul giganţilor”) şi Louis Charpentier (“Gi­ganţii şi mis­terul originilor”), care sistematizează informaţiile existente în­tr-o manieră indispensabilă unui inventar me­todic al temei. Exis­tenţa giganţilor, persiflată de unii, dar cre­­zută de alţii, a făcut să curgă multă cer­neală din peniţa preopinenţilor.

Să fi existat oare într-o epocă antediluviană oa­meni cu o statură fizică uriaşă, superioară celei obiş­nuite, nişte oameni gigantici, de patru metri înălţime sau chiar mai înalţi? Mulţi savanţi se arată scep­tici în faţa unor asemenea afir­­maţii, sus­ţi­­nând că in­vaziile uria­şilor des­crise de atâtea legende se pot ex­plica într-un fel foar­­te simplu: în­tâl­nirea unor pri­mi­tivi de talie scun­­­dă cu nişte răz­boinici mai înalţi decât ei… În ima­­gi­naţia celor în­vin­şi, inva­da­torii de talie înaltă sunt în­tot­deauna des­crişi sub aspectul unor uriaşi. Cu toa­te as­tea, la în­ce­pu­tul se­colului al XVI-lea, în Fran­ţa a fost fă­cută o descoperire care i-a pus pe gânduri pe sceptici. Într-un tumul stră­vechi, s-a gă­sit sche­letul com­plet al unui om care trăise într-o epo­că is­torică foarte pre­cisă: era vorba des­pre re­gele cim­bri­lor, unul dintre cele două triburi care invadaseră Galia în secolul I, învins ulterior de generalul roman Ma­rius. Învăţatul medieval Ni­colas Habicot a scris în 1613 o “Dizertaţie asupra osemintelor uria­şului Teutobo­chus, regele cim­brilor”, în care in­ven­tariază cu ri­gu­ro­zitate sche­letul des­coperit. El apar­ţinea unui om înalt de 25 de pi­cioare (peste 7 metri şi jumătate), cu vârsta apro­xi­mativă de 30 de ani. Des­co­perirea, considerată drept auten­tică, a stârnit multă vâlvă, şi pre­su­pusul schelet al lui Teuto­bochus a tronat timp de ge­neraţii în Muzeul de Istorie Na­­tu­ra­lă din Paris.

Legendele despre uriași abundă pe tot globul. Au existat cu adevărat uriașii

Există şi alte descoperiri arheo­logice tul­bu­rătoare. În timpul săpă­turilor făcute la Burkhal­ter, în Mo­ravia, au fost găsite obiecte de pia­tră ale căror di­mensiuni de­păşeau 3-4 m şi care cântăreau peste 15 kg fiecare. Şi erau obiecte care fuseseră fo­lo­si­te, nu ustensile sim­bo­lice. Cine să le ridice şi să se fo­losească de ele, dacă nu nişte uri­­aşi? Des­co­periri şi mai ui­mi­toare au fost făcute la Tiahua­naco, în Peru, unde a fost scos la lumină un oraş întreg, cons­truit pe măsura unor oameni a căror sta­tură normală era gigantică, ei mă­surând, după cal­culele care au fost făcute, apro­xi­mativ 3-4 m înăl­ţime. Să fi fost pă­mân­teni? “Omenirea a păs­trat în me­mo­ria sa an­ces­tra­lă amin­­tirea acestor uriaşi cu o inte­li­genţă su­pe­rioa­ră, des­­cendenţi ai zeilor, care i-au spri­ji­nit pe oa­meni şi i-au învăţat. Uma­ni­tatea îşi aminteşte de un pa­radis pier­­dut de mult, de o iniţiere primordială şi trans­­cen­dentă, urmată de o cădere”, afirmă Denis Sau­rat în car­­tea citată mai sus.

Portul din vârful muntelui. Pe malurile Lacului Titicaca a rămas până în zi­lele noas­tre un fantastic oraş ciclopic: ruinele per­fect con­­servate din Tia­hua­naco, considerat pe drept “cel mai vechi oraş din lume cu­noscut până azi”. Aflat la 4000 m altitudine, la ori­gine a fost cons­truit la mar­ginea unui golf marin. Până în prezent nu s-a putut răs­punde la în­trebarea ur­mă­toare: cum se poa­te con­­cepe ca nişte oa­meni, fie ei uriaşi sau nu, să aibă ideea stra­nie de a construi un port maritim la 4000 m al­ti­tudine? La Tia­­hua­naco s-au găsit res­tu­rile bine păs­tra­te ale acestor che­iuri uriaşe, care nu puteau în niciun caz să pri­mească va­poare ce navigau pe La­cul Ti­ti­caca.

Citește și ....  Misterele Sfinxului. Cum arăta acum 9000 de ani ?

Marele arheolog şi geolog H.S. Be­lamy a în­tre­prins un studiu metodic al locului. El a constatat că în aceas­tă regiune andină, la 4000 m altitudine, se gă­sesc se­di­mente marine re­partizate pe o lungime de 700 km. Tre­buie admis deci că în epoca terţiară, por­tul imens din Tiahuanaco, aflat pe malul Lacului Ti­ti­caca, se gă­sea la nivelul ape­lor maritime. Numai existenţa unui teribil ca­ta­clism geo­logic putea să “propulseze” un port de pe malul oceanului, în munţi.

Pentru că psihologia colectivă acceptă cu greu pre­zen­ţa, cândva, pe Terra, a unor giganţi, poate ar fi mai uşor de acceptat explicaţia următoare: în epocile de di­naintea Po­topului biblic, condiţiile existenţei terestre fiind com­plet diferite de cele de azi (gravitaţie, pre­siune at­­mos­ferică etc.), echilibrul biologic şi aspectul uma­noid erau şi ele complet diferite. Dacă au existat ma­­muţi giganţi, şopârle şi păsări de dimensiuni colosale fa­ţă de cele de azi, de ce n-ar fi existat şi uma­noizi uri­aşi?

Dar la Tiahuanaco există un edificiu foarte stra­niu, care ne obligă să evocăm o altă enigmă: aceea a po­si­bilelor raporturi, în perioada antediluviană, din­tre oa­meni şi o civilizaţie extraterestră. Aceste “Porţi ale Soa­relui”, pentru că aşa sunt numite, sunt aco­perite cu o scriere care, după ce a fost des­ci­frată, a relevat un ca­len­dar foarte complex, care pro­venea nu din epoca ter­ţiară, ci dintr-o eră net ulterioară. Or, acest ca­len­dar nu corespunde în nici un fel ciclurilor astronomice ale Pă­mân­tului, ci doar celor ale pla­netei Venus. Se poate, oare, ca “Por­ţile Soa­­re­lui” să indice originea oa­me­nilor-giganţi? Să fie ei ur­ma­şii unei colonizări ex­tra­te­res­tre masive, prac­­­ticată pe în­tre­gul Pă­mânt? Ose­minte uma­ne cu o înăl­­ţime anor­mală au fost aflate peste tot în lume, în Java, în Chi­na, în Trans­vaal. Într-o ne­­cro­polă din Sa­bo­ra se pot ve­dea mor­­minte lungi de 6 m, în care se află sche­letele unor oa­­meni de 3 m înălţime. Deci, care este răspunsul la în­trebare?

Secretele Insulei Paştelui

Insula Paştelui este situată la 3000 km de coas­tele Statului Chile şi este foarte îndepărtată de ce­lelalte insule ale Pacificului. Notorietatea ei constă în faptul că acolo se găsesc nişte statui co­losale, din­tre care unele cântăresc 50 t şi au mai mult de 20 m înălţime, cam cât un bloc cu şase etaje. Scrii­torul Pierre Loti, pe când era ofiţer de ma­rină, a făcut o es­cală pe Insula Paştelui. Vasul său a îm­barcat de aco­lo o statuie, una dintre cele mai mici, care se găseşte în prezent la Muzeul Omului din Franţa. Pierre Loti a fost, la fel ca toţi călătorii, sen­sibil la misterul care palpită pe acea insulă îndepărtată. “Oare ce rasă omenească reprezintă aceste statui fan­tas­tice, cu nasul lor cu vârful ri­dicat în sus…? Par că sunt gân­di­toare”, spune au­torul francez.

Citește și ....  Relicve care vorbesc despre contactele dintre civilizatia umana si cele extraterestre

Le­gendele din In­sula Paştelui vorbesc despre o rasă de “Stăpâni căzuţi din ce­ruri”. Din pă­cate, arheologii nu sunt în sta­re să ex­plice prezenţa in­credibilă a acelor statui co­lo­sale pe o palmă de pământ aruncată între ape, care n-a avut niciodată o po­pu­laţie mai mare de 3000 de su­flete. În plus, acele reprezentări uriaşe, nu­mite Moai, nu au fost sculptate acolo, ci trans­portate pe insulă după rea­lizarea lor. “După pă­rerea mea”, spune is­toricul Francis Mazière, “această insulă vul­canică era pe atunci unul din­tre locurile înalte ale lumii şi, poa­te, un punct de con­tact cu alte civilizaţii ne­pă­mân­tene. Insula Paştelui ar putea fi considerată drept un vestigiu geologic care a scăpat de la scufun­darea unui continent legendar nu­mit Mu, asemă­nător At­lan­tidei.” Mazière, care a stu­diat cu răbdare tradiţiile păs­­trate din generaţie în ge­ne­raţie de către locuitorii in­­sulei, a aflat de la ei nişte lu­cruri uluitoare în legătură cu statuile gigantice, mai ales cu acelea din perioada arhaică, care sunt şi cele mai nu­me­roa­se. (Unele dintre ele datează din­tr-o epocă mult mai re­centă, co­pii imperfecte ale pri­me­lor creaţii.)

Indigenii i-au spus lui Mazière că “se­cre­tele au fost pierdute şi nu a mai existat Ma­na”. “Mana” este o for­ţă vitală, ma­gi­că, ascunsă, pe care ini­ţiaţii ştiau pe timpuri să o controleze. Este sigur că oamenii care au sculptat Moai dis­pu­neau de teh­nici se­crete, ce le per­mi­teau, prin intermediul unei mis­terioase energii vi­brante a “manei”, să mişte şi să sculp­teze fan­tas­ti­ce­le statui. Ma­zière a aflat că mul­te dintre ele îna­in­tau singure, miş­cân­du-se în formă de se­micerc pe baza lor şi că altele au fost aduse prin aer. Era în timpurile când zeii albi veniseră din cer pentru a-şi ma­nifesta puterea şi sculp­­taseră aceşti gi­ganţi, pe care i-au aşezat după ce i-au purtat prin aer, di­rijând de­pla­sarea cu ajutorul unui baston care trimitea o lumină roşie foarte puternică.

În acel timp, Insula Paştelui făcea parte, împreună cu toate insulele Polineziei, dintr-un imens continent locuit de ari, nişte oameni foarte înalţi şi puternici, cu pielea al­bă şi părul lung. Au lăsat nişte urmaşi care reprezintă casta po­li­nezienilor puri, cu nasul fin şi foarte uşor curbat, cu ochi negri stră­lucitori şi cu păr ondulat. Precum ţi­ganii, aceşti po­li­nezieni de rasă pură se orientează după stele, iubesc mu­zica ar­mo­nioasă şi cunosc se­cretele magiei, pe care nu le în­cre­dinţează nimănui. Vechii prinţi ari oficiau ceremoniile prin care le erau oferite sacrificii zeilor plecaţi înapoi, în stele. “Anumiţi ocultişti pretind”, scrie Mazière, “că fiinţe care au atins un grad de dezvoltare mai mare ca al nostru, lo­cuind pe pla­neta Venus, ar fi tri­mis pe pământ mesa­geri, pen­tru a le dărui oa­me­nilor bazele cunoaşterii. Aceşti me­sageri (semnalaţi şi în Biblie ca Elohim), foarte înalţi de statură, s-au îm­perecheat cu pămân­ten­cele, dând o rasă de semizei.” Povestea zeilor veniţi din cer şi care şi-au luat de neveste femei mu­ritoare, dând naştere semi­zeilor sau gi­ganţilor, e foarte frec­ventă în legendele Ori­en­tu­lui, dar şi la greci. Să ne în­toar­cem însă la sta­tuile din Insula Paştelui, una din­tre rarele urme concrete ale gi­ganţilor. Figurile pe care le reprezintă sunt ale unor oa­meni a căror fi­zio­no­mie nu co­respunde cu nicio rasă cunoscută pe Terra.

Citește și ....  Filmări cu OZN-uri făcute publice de Pentagon

Ei au mâinile în­crucişate la nivelul pântecului, într-o atitudine “yo­ghină”, iar pe spatele acestor sta­tui se observă o gravură în formă de cruce, aşezată de-a lungul co­loa­nei vertebrale, incizată cu semne, ca în schemele actuale de acu­punc­tură. Se presu­pu­ne că stimularea lor producea ilu­mi­narea.

Zeul călare pe dragonul de foc

Pohnpei este o mică insulă în Arhipelagul Ca­ro­linelor. Pe partea cel mai greu accesibilă a ei se află rui­nele impresionante ale unui oraş megalitic: Nan Madol. Blocuri de ba­zalt, per­fect tăiate, dis­puse ca butucii u­nei case de lemn, for­mea­ză ziduri mai î­nal­te de 10 m. Un sis­tem de canale, nu­mit Veneţia Ciclopică, des­parte oraşul mis­terios în alte insuliţe separate prin ziduri. Nişte porţi mari în­chid şi deschid aceste ca­nale, pe malul mă­rii. Oare cine au fost cons­­tructorii acestui ansamblu prodigios? Nu se poate admite decât o singură ex­pli­caţie: este vorba despre un fragment al fostului con­tinent Mu, scufundat sub apele Pa­ci­ficului. Fără în­doială că aces­­ta este motivul pentru ca­re arheologii şi spe­cialiştii din Oceania vor­besc mai deloc despre aceste ves­tigii ex­tra­ordinare care refuză o ex­pli­caţie logică. Dar fap­tul că sunt rar vizitate nu în­seamnă că nu există. Insulele Caroline sunt si­tuate în afara iti­ne­rariilor ma­ritime şi ae­riene cu­­­rente, fiind aşe­zate în ini­ma unei re­giuni stra­tegice, în care au­to­ri­tăţile ame­ricane nu prea doresc să vadă tu­rişti. Cu toate acestea, au fost pu­blicate fotografii re­ve­la­toare, care permit în­lă­tu­rarea ipotezei unor for­ma­ţiuni geologice naturale.

Scriitorul american Abra­ham Merritt a situat punc­tul de plecare al romanului său, intitulat “The Moon Pool” (“Craterul Lunar”), în labirintul ne­nu­măratelor ca­nale ale mis­te­rioa­selor ruine gi­gantice din Pohnpei. Chiar dacă este vorba des­pre un ro­man SF, des­cri­­erea locului este exactă. Mer­ritt, un mare că­lător prin zona Ocea­niei, a explorat-o cu gri­jă, ba chiar a stat cât­va timp pe unele părţi aflate la su­pra­faţa “Ve­neţiei Ci­clo­pice”. Car­tea sa nu este însă prin nimic mai fan­tas­tică decât mi­turile locale care spun că un zeu ve­nit de pe o altă pla­netă, călare pe un dra­­gon de foc, nu tre­buia de­cât să pro­­­nunţe câ­teva cu­vinte ma­gi­ce pen­tru ca gi­gan­ticele blocuri de piatră să apară la ori­zont, zbu­­rând peste ocean. (Andrei Cheran)

Sursa: Formula As

(Visited 3 times, 1 visits today)
Votează acest articol
[Total: 0 Average: 0]

Te invităm să intri în comunitatea noastră de Facebook:

Comments are closed, but trackbacks and pingbacks are open.